Am plecat cu dor de ducă și m-am întors îndrăgostită…

Să ne bucurăm că în România nu sunt astfel de situații, însă e bine să fim conștienți ce se întâmplă pe la alții. Să luăm aminte și să fim alături, oriunde s-ar întâmpla. Crede-mă, nu vrei să-ți vezi copilul repetând situații de urgență …cum să se ferească de un potențial atac terorist…urcându-se pe capacul de la toaletă ca să nu fie observat de un posibil atacator…da, astfel de lucruri se învață la grădiniță în alte țări…îți dai seama?!…îți poți imagina cum e să stai în permanență cu frică, încă de la vârsta de 3 ani, că oriunde ești, la Mall, la supermarket, la film….oriunde, oricând ți se poate întâmpla ceva.

Am fost în America. Am trăit astfel de stări, deși aveam 26 de ani. Nu vreau nici să-mi închipui ce e în suflețelul unui copilaș de doar 3 ani. Imaginează-ți pentru un minut, doar atât, că acesta ar fi copilul tău, cum te-ai simți?! Ți-ar veni să urli?! Ți-ar veni să țipi din toți rărunchii? Nu știu, încă, cum e să fii mamă, însă lucrez în educație și iubesc copiii. Aș fi leoaică pentru oricare dintre copiii cu care am lucrat și nu numai, într-o situație similară, darmite pentru al meu.

M-am întors în România pentru că m-am gândit că, la un moment dat, o să fiu mamă și n-o să pot să-mi cresc copiii acolo. Toată lumea cu care m-am întâlnit, de când m-am întors, și care auzea că am stat 3 ani în SUA, îmi punea inevitabil următoarea întrebare: „De ce te-ai întors?” De parcă acolo fug câinii cu covrigii în coadă și la noi e de nesuportat.

Dragilor, sunt lucruri minore pe care nu le observi când ești la tine-n țară, însă când ajungi pe alte meleaguri și poți să compari, toate iluziile ți se fărâmă și realizezi cât de norocoasă ești că te-ai născut în țara ta. De aici, și vorba pe care obișnuiesc s-o spun adesea, pe care dacă mi-ar fi spus-o cineva înainte să plec i-aș fi râs în nas: „Am plecat cu dor de ducă și m-am întors îndrăgostită de țară”.

Când am terminat facultatea voiam doar să plec din țară. Atât știam! Prima dată, când am aplicat pentru programul cu care am plecat, am fost acceptată de a doua zi, însă nu aveam documentele de la facultate gata, așa că a trebuit să renunț pentru moment și să mai aplic încă o dată când actele urmau să fie gata. Îmi aduc bine aminte că tata m-a întrebat: „Și mai aplici?”, iar răspunsul meu ferm a fost „DA”. Și am aplicat!

Am fost hotărâtă mereu, am știut ce vreau și ai mei nu prea au avut încotro cu hotărârile pe care le-am luat, însă am știut întotdeauna ce fac. Acest comportament transformându-mă într-o persoană responsabilă.

Și mă bucur c-am aplicat din nou, căci n-aș fi fost cea care sunt astăzi fără experiența din SUA pentru care sunt profund recunoscătoare. Profund recunoscătoare Bunului Dumnezeu. Știu că n-aș fi putut fără El. Eu nici nu mă gândisem la SUA, dar asta e altă poveste.

Revenind la povestea noastră, eram fată, aveam o situație bună în țară și nu puteam pleca oricum, oriunde, asta era clar. Așă că pașii mi-au fost îndreptați peste ocean și am acceptat provocarea. Pentru mine era mai puțin important unde plec, ci cum. Faptul că urma să lucrez în domeniul în care am studiat a atârnat balanța în favoarea Americii. Și mă bucur că am făcut-o, iar astăzi pot să vă împărtășesc din proprie experiență o situație în care mi-a fost teamă și care nu doresc să vi se întâmple oriunde v-ați afla.

Era într-o sâmbătă noaptea, pe la ora 4am. Mă întorceam cu o prietenă de la o petrecere. Eu conduceam. M-am oprit la semafor. Era roșu. Aștept să se schimbe culoarea. Nimic. Pe stradă pustiu. Aștept în continuare. Nimic. Aștept. Nimic. Mă uit în stânga și-n dreapta. Nimic. Cred că trecuseră 5 minute și nimic. Am mai trecut pe la acel semafor, însă niciodată nu stătusem atât. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă uit în stânga. Nimic. Mă uit în dreapta. Nimic. Mă uit în față. Nimic. Mă uit în spate. Nimic. Pornesc.

Nu fac 3 metri și hop o mașină de poliție în spatele meu. De unde a apărut?! Nu mai contează! Ce fac?! În mintea mea se derulau filme. Nu pot să opresc! Asta, cu siguranță, NU! Și nu pentru că greșisem, deh, era încă roșu când am trecut, ci pentru că mi-era teamă. Da, nu râde! Teamă!!

Poate te întrebi, cum poate să-ți fie teamă de o mașină de poliție?! Uite că se poate! Nici eu n-aș fi crezut înainte, însă când am ajuns în SUA, am auzit de tot felul de situații cu tipi care se îmbrăcau în polițiști și răpeau femei / fete pe care le sechestrau, le violau și nimeni nu mai auzea cu anii de ele.

Chiar de curând a fost prezentat un caz la știri, acum 2 zile, dacă nu mă înșel, în care un american sechestrase 12 copile și ani la rândul le-a abuzat, fără ca nimeni să se sesizeze, deși trăia într-o comunitate restrânsă. Cele 12 fetițe aveau vârste cuprinse între 6 luni și 18 ani. Niciuna nu avea certificat de naștere și nici nu era înscrisă la vreo școală…Vă dați seama 12 fete? Vă puteți imagina traumele pe care le au de dus aceste fetițe toată viața?! Ce vedeau în acea casă? Ce au învățat? Și totul s-a petrecut într-o comunitate în care casele erau apropiate unele de altele.

Nici nu vreau să-mi imaginez ce se întâmplă cu cei ce au case prin păduri. Țin minte că în momentul în care m-am mutat la a doua școală trebuia să-mi caut o locuință în acel oraș. De obicei, prefer locațiile cât mai aproape. Nu-mi place să pierd timpul pe drum, însă în acea situație am preferat să fac 30 de minute dus și 30 de minute la drumul de întors, zilnic, doar pentru că nu voiam să stau într-o pădure. Am preferat orașul cel mare cu unul dintre cele mai sigure cartiere, cu cartelă la poartă etc, însă siguranța mea era mai presus de orice chiar și dacă 1h pe zi o pierdeam pe drumul până la muncă și înapoi.

Revenind la situația cu mașina de poliție. N-am oprit. Am mers încet. Am dat semnalele corespunzătoare. Ei au mai chemat un echipaj. Deci, acum era și mai interesant. Erau două mașini de poliție în spatele meu, însă eu n-am oprit decât în complexul în care locuiam. Am dat geamul jos. Mi-am cerut scuze. Le-am explicat situația și m-au înțeles căci știau de existența acestor cazuri. De ce m-au urmărit?! Mă așteptam să-mi reproșeze că am trecut pe roșu și să-mi dea și vreo amendă, dar de unde?! Mă văzuseră că am stat mult la semafor și mi-au zis că mai puteam să stau mult și bine căci am stat prea în față și nu s-ar fi schimbat culoarea în veci. Intersecția era prevăzută cu senzori și ar fi trebuit să stau mai în spate ca să se schimbe culoarea. 🙂

Deci, mare lucru nu a fost, însă teama m-a facut să acționez astfel decât obișnuiam în România. E interesant că deși noi susținem sus și tare că nu avem încredere în instituții, în sistem și concetățeni, pe stradă ne simțim în siguranță. Iar ei, deși se bat cu pumnul în piept că au încredere în sistem, în instituții și-n americani, îți spun mereu  să-ți ții ușa închisă, inclusiv ziua, să nu mergi în anumite zone etc.

Cert e că tot mai bine-i în țara mea, unde am ales, de bună voie și nesilită de nimeni (mulți dintre colegii cu care am fost în acest proiect sunt acolo, deci aș fi putut rămâne și eu), de asemeni, oricând aș putea să mă întorc acolo. Sunt deja 7 ani de când am revenit în țară, însă nu am simțit nevoia să mă întorc în state. Am realizat că sunt legată ombilical de România, dacă ar fi să-l citez pe domnul Radu Beligan.

10991108_844630418934587_1688336565085477231_n.1.st

Pentru a vedea mărturia mamei îndurerate, mergi pe acest link: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10209969488217724&set=a.1160473895944.2024478.1350700933&type=3&theater

 

 

 

Comments 2

  1. gabriela popa 23 august 2016
    • Elena 9 septembrie 2016

Leave a Reply

error: Protejat. Poți spune altora prin share pe facebook !!