S-au întors în România de frică să nu le ia statul copiii

Sunt psihopedagog și când e vorba de copii, intru în priză și devin instant foarte curioasă. Zilele trecute, când un prieten a venit să-și ia copilul, cu care fac terapie logopedică, din vorbă în vorbă, am ajuns să discutăm de cazul familiei Bodnariu. Știam că și ei fuseseră într-o țară scandinavă și eram curioasă dacă au auzit de astfel de cazuri. Însă, am fost uimită să descopăr că ei s-au întors în România de frică să nu le ia statul copiii.

           Eu nu am copii, încă, dar știu că aș fi o veritabila leoaică dacă cineva ar încerca măcar să se atingă de ei. Sunt momente când mă implic foarte mult în educația copiilor cu care lucrez, însă dacă ar mai fi și ai mei, cu siguranță, situația ar fi și mai profundă.

           Stând de vorbă cu el, am fost șocată să descopăr ce practici aiuristice, ce motive fără sens au cei de acolo și cât de diferite pot fi două culturi și am exclamat bucuroasă: Doamne, îți mulțumesc că trăiesc în România! Așa cum e, cu bune și cu rele, sunt mulțumită de țara mea și acesta e unul din cazurile în care sunt bucuroasă că sunt româncă.

     Dar ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer, m-am gândit să-i iau un interviu și să împărtășesc cu voi cazul lor.

Elena Giurgiu: Bună ziua, domnule Tudor S.! În primul rând, vă mulțumesc că ați acceptat să-mi acordați acest interviu și să împărtășiți cu o țară întreagă ceea ce vi s-a întâmplat în Danemarca. Pentru început, vă rog, să-mi spuneți: când ați ajuns în Danemarca și de ce?

T.S.: Bună, Elena! Și eu îți mulțumesc pentru oportunitatea de a spune prin ce am trecut. În Danemarca am ajuns, în primăvara anului 2008, cu un contract de muncă încheiat la o firmă daneză. În acel moment, nu eram căsătorit, însă am mers acolo cu viitoarea soție.

E.G.: In acel moment, aveați copii?

T.S.: Nu, primul copil a venit la doi ani după momentul sosirii în Danemarca.

E.G.: Copilul a fost născut acolo?

T.S.: Da. Controalele periodice și tot sistemul de control al sarcinii sunt programate de medicul de familie într-un regim riguros, stabilit de legi, la care părinții trebuie să se supună negreșit și la care nu au un cuvânt de spus. Practic, te înscrii în sistem și totul e bine stabilit, ți se dictează unde să mergi, ce analize să faci etc. Singurul lucru pe care l-am putut alege a fost spitalul în care urma să nască. Mai întâi, medicul de familie constată sarcina și repartizează familia unei moașe care urmărește sarcina și stabilește programul de întâlniri pentru consultații și teste.

E.G.: Au fost ceva probleme în acest proces?

T.S.: Nu. Monitorizarea era destul de bine efectuată. Toate mamele aveau parte de același set de teste și analize corespunzătoare perioadei de sarcină.

E.G.: Cum a decurs nașterea?

T.S.: În general, ei sunt tributarii nașterii naturale. Moașa de serviciu este cea care te ajută să naști, ea având în subordine două asistente și o studentă stagiară. Ce e diferit la ei față de ce se întâmplă la noi în astfel de situații – tatăl este invitat să asiste și să ajute la procesul nașterii.

E.G.: Waw! La noi sunt persoane care asistă și leșină, nici nu-mi închipui ce-ați trăit când a și trebuit să ajutați. Cum ați perceput și cum v-ați descurcat în această situație?

T.S.: În sala de naștere, moașa mi-a arătat un scaun, care era destinat tatălui, și mi-a explicat cum trebuia să procedez. În primul rând, datoria tatălui era să respire în tandem cu mama pentru că nașterea e foarte dificilă și respirația extrem de importantă.

E.G.: Cred că v-a unit foarte mult acest proces?

T.S.: Da. Mai mult, travaliul a durat 2 zile.

E.G.: De ce? Ce s-a întâmplat?

T.S.: A fost o naștere foarte dificilă. Copilul avea capul într-o parte și la începutul contracțiilor, am făcut împreună, noi doi și moașa, câteva proceduri, exerciții fizice, care să miște copilul în poziția optimă. Plus acupunctură și masaje.

E.G.: Acupunctură?! Interesant! E prima oară când aud de o astfel de procedură la naștere. Care este rolul acesteia?

T.S.: Contracțiile erau foarte puternice și ei considerau că această metodă ajută la diminuarea durerii. Și fiindcă a durat 42 de ore de la începutul contracțiilor până la momentul nașterii, în această perioadă, i s-a permis să doarmă și i s-a administrat morfină ca să poată dormi. Problema a fost că avea contracții puternice, dar nu avea dilatație și nici copilul nu era în poziția optimă pentru naștere. În tot acest proces, eu am stat alături de soție și am urmat tot ce îmi spunea moașa.

E.G.: S-a întâmplat ceva deosebit sau ciudat din punctul dvs. de vedere atunci?

T.S.: Da. Când eram în sala de naștere, după 2 ore, nu se întâmpla încă nimic, mi s-a făcut foame și am decis să mă duc să mănânc ceva și să-i cumpăr un buchet de flori soției. După ce am ieșit din sală, moașa a întrebat-o pe soția mea: dacă eu sunt tatăl și a manifestat dezaprobare față de faptul că am părăsit sala. Mie nu-mi spusese nimeni că nu trebuie să părăsesc sala și nici când am dat semne că vreau să plec, nu m-a oprit nimeni. Deși nu-mi spusese nimeni, ea a considerat că trebuia să știu lucrurile astea. Pierdea din vedere faptul că nu eram baștinaș și n-aveam cum să știu toate obiceiurile lor.

E.G.: Mai e ceva de menționat legat de momentul nașterii?

T.S.: Da, după ce soția a născut, mi s-a dat o foarfecă și mi s-a spus să tai cordonul ombilical al copilului. A fost un pic cam mult pentru mine, în acele momente, și am preferat să-l taie dânsa. Emoțiile erau copleșitoare și îmi tremura tot corpul.

E.G.: E de înțeles. Mama mea a asistat la nașterea nepoatei ei și a leșinat. Deci, nu este ușor de loc, oricum ați fost curajos. Ce s-a întâmplat după?

T.S.: După naștere, copilul și familia sunt monitorizate de o asistentă social. Aceasta face vizite la domiciliu, lunar, în primele 6 luni, când părinții nu știu prea multe. Vizitele sunt decise în funcție de mai mulți factori de risc: dacă ești danez / străin, dacă e primul / al doilea copil, dacă părinții muncesc sau nu etc. Ce e ciudat în aceste momente e că îți spune și când să alăptezi și ce căciuliță să-i pui pe cap. Acolo copilul nu trebuie legat la gât. La fiecare vizită, asistenta făcea un raport scris. Dacă nu urmai întocmai, erau considerate lucruri negative, de neglijență a copilului cu repercursiunile legale aferente. Ce zicea ea era lege. Și ca să-ți dau un exemplu: dacă eu îi puneam un alt tip de căciulă, îmi facea raport de neglijență.

E.G.: Pentru o căciulă?

T.S.: Da, oricât ar părea de ciudat, dacă eu nu făceam ce zicea ea, nota în dosarul familiei și rămânea în istoricul nostru, iar oricând se întâmpla ceva, adăuga și acest detaliu minor.

E.G.: Când ați întâmpinat primele dificultăți cu sistemul?

T.S.: Primele dificultăți cu sistemul le-am întâmpinat când i-am dus la creșă. Aveam atunci 2 copii: cel mare avea 2 ani și 6 luni, cel mic 1 an și 2 luni.

E.G.: Ce s-a întâmplat?

T.S.: Am fost invitat la creșă, la o ședință cu părinții. Însă, acolo m-am trezit că era o întâlnire organizată special pentru mine.

E.G.: De ce nu v-au informat corect?

T.S.: Bănuiesc că nu au vrut să mă pregătesc cu răspunsuri privitor la agenda întâlnirii. Eu nu am știut despre ce era vorba. M-au luat ca din oală.

E.G.: V-au chemat pe amândoi?

T.S.: Da, însă soția a rămas acasă să aibă grijă de copii.

E.G.: Despre ce era întâlnirea?

T.S.: În primul rând, ce m-a șocat și nu am înțeles a fost când mi-au spus că copilul cel mare nu pune paharele pe masă, iar eu nu știam despre ce pahare e vorba. Eram nedumerit și translatorul a trebuit să-mi explice că, în fiecare zi, era responsabilizat câte un copil să pună paharele de apă, la masa de prânz. Copilul meu refuzase să facă acest lucru. Până la această discuție, nici mie, nici soției nu ni se adusese la cunoștință acest fapt, deși noi întrebam zilnic cum au fost copiii și ce-au făcut.

E.G.: A fost singurul lucru care ți s-a reproșat?

T.S.: Nu, alte motive au fost: că nu stă la coadă când se dau pe tobogan, că vorbește tare și că a lovit alți colegi. Insinuau că ar fi violent din cauza părinților.

E.G.: Ce i-a făcut să tragă astfel de concluzii?

T.S.: N-am nici cea mai vagă idee. Eu am rămas mască și mă întrebam cum pot fi eu judecat prin prisma acțiunilor unui copil de 2 ani și jumătate. El nu a văzut în familie acțiuni violente. Nu l-am bătut nici pe el și nici între noi nu au existat astfel de comportamente.

E.G.: V-au mai reproșat și altceva?

T.S.: Da, m-au întrebat din ce bea copilul cel mare apă. Am fost sincer și le-am spus că încă folosea biberonul, la care ele au exclamat: GRAV! Se uitau la mine de ziceai că cine știe ce făcusem și mi-au impus să schimbăm imediat biberonul cu o cană. Din punctul lor de vedere, biberonul îi induce ideea că e copil mic, iar cana l-ar face să se considere băiat mare.

Văzând că am întârziat cu biberonul, m-au întrebat dacă l-am înțărcat pe cel mic, care avea atunci 1 an și 2luni. Cu aceeași sinceritate, i-am spus că încă mai suge țâță și mi-au spus că trebuia înțărcat deja.

E.G.: La ei există date conform cărora toți copiii de o anumită vârstă trebuie să facă toți aceleași lucruri?

T.S.: Da.

E.G.: Cum adică?! Toți copiii sunt unici și diferiți. E aberant să-i tratezi pe toți la fel!

T.S.: Ei nu consideră acest lucru aberant, toți asistenții sociali recomandă anumite lucruri să se facă stas în toată țara, la toți copiii. Urmează toți aceleași reguli.

E.G.: E strigător la cer!

T.S.: Obligația ta e să faci ce-ți spune asistentul maternal și dacă nu o faci, ți se consemnează la dosar că ai refuzat și ești considerat ca având intenții rele.

E.G.: Ce s-a întâmplat mai departe?

T.S.: Ni s-a recomandat să mergem regulat, de 2 ori pe săptămână, cu toată familia, la un psiholog, care să ne consilieze în educarea copiilor. Eu am refuzat motivând că nu putem lipsi de la serviciu atât de des.

E.G.: Ce-au spus ei în această situație? V-au dat și alte variante?

T.S.: Nu. În acel moment, întâlnirea s-a terminat. După 3 săptămâni, am primit un raport de circa 10 pagini în care erau cuprinse însemnări ale asistentului social.

E.G.: Ce scria în acel raport?

T.S.: Raportul cuprindea istoria familiei, de la momentul sosirii în Danemarca, unde am locuit, cu cine, serviciile pe care le-am avut și acuzațiile că copilul mai mare este violent ca urmare a ceea ce vede în familie.

E.G.: Cum să-ți permiți să scrii așa ceva într-un raport fără să ai vreo dovadă?

T.S.: Nu știu și pe mine m-a intrigat foarte mult acest lucru. De asemeni, cu mine nu au discutat acest aspect. La întâlnirea avută, nu m-au întrebat nimic legat de comportamentul nostru în familie. Bănuiesc că e una din cauze în literatura de specialitate.

E.G: Da, așa este, însă acesta nu e un motiv să acuzi niște părinți.

T.S.: Și mie mi s-a părut foarte ciudat, mai ales, că au și formulat această acuzație într-un document oficial.

E.G.: Ce alte acuzații vi se mai aduceau?

T.S.: În acest raport, acuzațiile au fost legate doar de copilul cel mare. Spuneau, de asemeni, că vorbește tare pentru că se țipa în familie.

E.G.: V-au văzut într-o asemenea ipostază, vreodată?

T.S.: Nu, ei își imaginau că ăsta trebuie să fie motivul și nu verificau sub nici o formă. El vorbește repede și tare, așa e firea lui și eu trebuie să-l rog, de multe ori, să vorbească mai încet, însă ăsta nu e un motiv să fim toți acuzați că țipăm unii la alții în casă.

Un alt motiv reclamat de personalul creșei a fost că noi întârziem când trebuie să luăm copilul acasă ceea ce, din punctul lor de vedere, este o acuzație de neglijență. Eu am fost șocat, când am văzut asta, pentru că într-un an și jumătate, întârziasem de 2 ori: 5 minute odată, respectiv 10 minute altădată.

O altă acuzație a fost că întârzii atunci când sunt chemat de la serviciu inopinat, când copilul era bolnav. Menționez că ei își făcuseră un obicei din acest fapt și mă chemau foarte des, iar eu nu puteam, de fiecare dată, să vin la fel de repede. Mă chemau chiar și în situații banale, când îi curgea nasul sau voma. De fiecare dată, mergeam direct la doctor și acesta constata că nu are nimic. Din cauza frecvenței cu care se întâmplau aceste lucruri, chiar doctorul a ținut să menționeze că acestea nu sunt motive să iau copilul de la grădiniță.

E.G.: Le transmiteai acest lucru?

T.S.: Da, a doua zi, când mergeam la creșă, le transmiteam ce mi-a spus doctorul, iar la un moment dat, când am observat că ele continuă această practică, le-am și întrebat de ce ne tot cheamă atât de des, deși nu sunt motive. Eu cred că era doar un motiv ca ele să scape de copii cu câteva ore înainte de terminarea programului.

E.G.: De ce ar fi făcut asta?

T.S.: Nu știu, dar bănui că neștiind cum să se comporte cu el, era mai ușor să scape de el decât să-l educe.

E.G.: Ce s-a întâmplat după?

T.S.: Am analizat împreună cu soția cauzele care au dus la acest raport și am realizat că se crease o tensiune între personalul grădiniței și noi după momentul în care noi le-am spus că ne deranjează că suntem chemați de atât de multe ori pentru nimic, fapt constatat de medic, nu de noi. Pe el îl deranja că avea impresia că-și pierde timpul că nu era nimic de constatat. Eram și noi puși într-o situație penibilă, căci dacă nu făceam acele vizite la medic, am fi fost acuzați de neglijență și de rea voință.

Un alt exemplu: într-o zi, m-au sunat să vin de urgență, la creșă, că a căzut copilul de pe scaun și și-a spart doi dinți. Eu am întrebat educatoarea, la telefon, dacă e sigură că și-a spart dinții pentru a face o programare la dentist. Acolo, nu poți să mergi direct la dentist, fără programare. În mod normal, trebuie să-l programezi cu o zi sau două înainte, însă eu deja trebuia să forțez nota că era o urgență. Am sunat la dentist, am reușit să fac o programare chiar în acea zi și am plecat imediat să rezolv problema. Când am ajuns la creșă, copilul se juca ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Nu avea nici un dinte spart și era liniștit și fericit. L-am analizat de aproape și avea puțin buza spartă. Dinții erau intacți, însă educatoarea a insistat să-l duc la dentist că are dinții sparți. Ca să nu recunoască că s-a înșelat, a continuat să susțină același lucru și eu am fost nevoit să iau copilul de acolo. Mie mi-a fost rușine să ajung cu el atunci la dentist pentru că se vedea clar că copilul nu avea dinții sparți. Nici măcar nu-l dureau. Mai mult, i-am dat un măr și l-a mâncat fără probleme ceea ce mi-a confirmat încă o dată că nu are nimic. Însă, ca să nu avem probleme cu sistemul, soția a mers a doua zi cu copilul la dentist. Acolo, doctorul a constatat și el același lucru. Și așa se întâmpla, de fiecare dată, de ne săturasem.

E.G.: Ce s-a întâmplat mai departe?

T.S.: Am continuat să ducem copiii la creșă. La 2 ani și 11 luni, l-am transferat pe cel mare la grădiniță și totul decurgea normal. Însă la 6 luni, de la primul raport, timp în care ne-am străduit să nu întârziem și să respectăm tot ce ne-au recomandat, am primit prin poștă un alt raport. Noi credeam că totul a luat sfârșit, nu ni s-a adus nimic la cunoștință în tot acest timp și, totuși, ei ne acuzau de alte lucruri.

E.G.: Ce scria în cel de-al doilea raport?

T.S.: Acest raport îl conținea pe primul și mai avea în plus vreo 5 pagini în care ei ne acuzau de neglijență pentru următoarele motive:

-că cel mic purtaîncălțăminte necorespunzătoare. Într-o zi, când am ajuns cu el la creșă, mi s-a spus, zâmbiind, că talpa perechii de încălțări pe care o purta nu este rigidă. Copilul începuse să facă primii pași și ar fi indicat să-i cumpăr niște încălțări speciale, pentru această perioadă, de la o firmă daneză. Chiar în ziua respectivă, am mers și i-am cumpărat o pereche de încălțări, de la firma recomandată, respectând întocmai indicațiile date. A doua zi, am dus copilul la creșă încălțat cu pantofiorii cei noi. Nu pot să înțeleg de ce, dacă am respectat întocmai și ziua și indicațiile, am fost acuzați că-l încălțăm necorespunzător. Dacă nu mă conformam și continuam să-l duc pe copil încălțat cu perechea cu care ei nu erau de acord, înțelegeam să scrie în raport, dar eu m-am conformat imediat și n-am înțeles sensul pentru care ei au menționat acest lucru în raport, însă au făcut-o.

O altă acuzație a fost că nu am dus pamperși la grădiniță, fără a explica că, de fapt, într-o zi copilul rămăsese cu un singur pampers în stoc. Ei schimbau, zilnic, 2 pampersi. La ora 2, au văzut că nu mai are copilul meu pamperși. Putea să ia de la alt copil, așa cum mai procedau, de asemeni, eu aveam de gând să aduc, seara, 10 la schimb, ca să umplu raftul. Însă, ele m-au chemat de la serviciu. Știindu-le cum judecă lucrurile, m-am prezentat imediat cu pampeși. Desi, acesta a fost singura situație legată de pamperși, ei au notat în raport ca și cum eu aș fi fost neglijent, la acest aspect, în mod constant.

Ne acuzau, de asemeni, că nu aveam prieteni. La creșă nu ne-au întrebat aceste lucruri, însă această informație parvenea de la asistenta socială care ne monitorizase un an și jumătate și care ne întrebase, la un moment dat, câți prieteni avem, cine sunt ei, ce naționalitate au, sunt bătrâni sau tineri, etc. La momentul respectiv, eram de 2 ani și jumătate în Danemarca, aveam 3 prieteni, 2 români și o poloneză. În general, danezii evită să se împrietenească cu străinii, iar noi eram de puțin timp acolo. Cu această informație, probabil, doreau să sublinieze că nu ne integrasem în societatea lor, însă cred că oamenii au puțini prieteni, în general, mai ales să fi străin într-o țară nouă. Dacă nu socializam cu nimeni, atunci poate ar fi trebuit să fie un semn de întrebare, însă așa erau doar acuzații fără sens.

Apoi, ne mai acuzau că am refuzat ajutorul statului și nu ne-am dus la psiholog. Pentru ei, acest refuz era echivalent cu încălcarea legii. Ce ți se spune trebuie efectuat întocmai. Deși, eu le-am explicat cauza și ei nu ne-au oferit alte alternative, nu au avut nimic de adăugat, totuși, ne-au raportat pentru acest lucru.

De asemeni, în raport, mai scria că e posibil ca copilul să fie lovit de părinți. Lucru care mi s-a părut foarte grav.

E.G.: Ce argument aduceau în acest sens?

T.S.: Nimic, era doar o supoziție, o propoziție seacă ce menționa acest fapt.

E.G.: Ei spun că reprezentanții sistemului social încearcă întotdeauna un dialog. Dvs. ați avut vreodată senzația că ați fost ascultat sau înțeles?

T.S.: Ei sunt amabili, zâmbitori, se străduiesc să aibă un dialog cu tine. Dacă ai o problemă, îți lasă impresia că te-au înțeles, însă e un dialog fals, ceea ce rămâne sunt doar notările lor, din cadrul vizitelor regulate la domiciliu, la care noi nu avem acces, și rapoartele pe care le întocmesc asistenții sociali.

E.G.: Ce ați făcut mai departe?

T.S.: Când am văzut acuzații atât de grave, fără să existe vreo dovadă și faptul că nu aveam cu cine să discutăm, cine să ne asculte, m-am speriat, am realizat că nu am ce face și că risc să-mi fie luați copiii. M-am sfătuit cu soția și am decis că e cel mai bine să revenim în țară. Nu aș fi vrut sub nici o formă să-mi asum acel risc. Mă îngrozea gândul că oricând se poate întâmpla să vină să ni-i ia, dacă ei doar pe baza unor bănuieli, fără nici un fel de suport, făceau rapoarte atât de ușor. Am preferat să-i las în pace cu legile și gândirea lor că am înțeles că mă zbat cu morile de vânt.

Am mers la grădiniță, am informat că îmi retrag copiii și i-am scos și din evidențele primăriei. Pe copii i-am adus în România, la bunici. M-am întors împreună cu soția în Danemarca pentru a ne da demisia, a ne face bagajele și a demara demersurile pentru întoarcerea în țară. După 2 săptămâni, am primit o invitație, de la serviciul social al primăriei pentru o discuție. M-am prezentat cu soția la întâlnire. Eram revoltat că într-o societate civilizată se pot întâmpla astfel de abuzuri. De asemenea, la acel moment, întâlnirea mi se părea inutilă, pentru că noi luasem deja o hotărâre și copiii erau în țară, însâ, ne-am dus să vedem ce mai au de spus.

La acea întâlnire, erau prezente: asistenta socială care ne monitorizase de la nașterea primului copil și cea care întocmise rapoartele la creșă. Ne-au spus că este o întâlnire neoficială. Ele și-au dat seama de gravitatea situației, că au creat un prejudiciu copiilor, căci, din cauza acestor rapoarte, copiii nu mai locuiau cu părinții. Având aceste informații, ne-au luat cu frumosul, pe departe, și zâmbiind, ne-au întrebat ce fac copiii, dacă sunt bine, unde sunt și când îi aducem înapoi în Danemarca. Bineînțeles, le-am răspuns frumos că aceștia sunt la bunici, în România, învață limba română, și nu știm o dată precisă când îi vom aduce înapoi. Noi nu aveam de gând să-i mai aducem, însă nu am dorit să le mărturisesc aceste intenții pentru că mi-era teamă de ideile lor fără sens. Atunci, asistenta socială care-mi monitorizase copiii de mici a schimbat tonul discuției într-unul grav și m-a întrebat: Vă e frică că vi-i luăm?! Evident, ce puteam să spun în această situație, i-am infirmat, însă numai eu știu ce era în sufletul meu. A continuat să mă asigure că nu este cazul să-mi fac griji și a dat-o în lingușeli: că suntem niște părinti deosebiți. Acum eram deosebiți, deși în rapoarte ne acuzaseră de violență. Ca să înțelegi ce schimbători și ciudați sunt! În acest moment, le-am spus ce m-a deranjat în rapoarte și că le consideram abuzuri.

E.G.: Care a fost atitudinea ei acum?

T.S.: Mi-a dat dreptate încercând să o scuze pe cea care a întocmit raportul, acuzațiile nu erau obiective, multe dintre ele fiind minore și nu justificau întocmirea acelor rapoarte. De asemeni, mi-a confirmat că acuzațiile formulate de către personalul grădiniței au fost nefondate. Deși mi-a spus că întâlnirea este neoficială, eu eram conștient, că orice aș fi spus poate fi folosit, la un moment dat, împotriva mea așa că eram foarte atent cum mă exprimam. Mi-era teamă, aveam experiența întâlnirilor trecute, în care ei dădeau o semnificație diferită tuturor gesturilor și vorbelor noastre. La un moment dat, mi-a spus să aduc copiii înapoi în Danemarca și să-i mut la altă grădiniță. Însă, dacă făceam acest lucru, eu sunt sigur că ar fi urmat inspecții la domiciliu și alte rapoarte, că povestea nu s-ar fi încheiat așa ușor.

De asemeni, de multe ori, am întâlnit acolo expresia: “Nu sunt copiii tăi, sunt copiii statului”. O expresie pe care oamenii de acolo o foloseau des, am auzit-o și-n cazul familiei Bodnariu și care mi se pare absurdă. Adică tu ca părinte ești cantitate neglijabilă, statul este cel care contează și poate să facă ce vrea. Iar cazuri sunt multiple. De exemplu, o colegă a fost nevoită să se mute cu familie, casă, serviciu, de pe o insulă pe alta, ca să scape de rapoarte și controale. O viață trăită în frică și spaimă. Nu vroiam să trăiesc astfel.

Țin minte că am mers odată, la ea, în vizită. În toate camerele erau 20 de grade, numai la fetiță, în cameră, erau 16 grade, asta în perioada iernii. Și am întrebat-o: de ce? Cum putea să țină copilul la acea temperatură? Surpriza a venit când mi-a spus că doctorul îi recomandase acest lucru. Fetița răcea des și doctorul i-a spus că dacă vrea să nu mai răcească să țină copilul într-o cameră, cu temperatura, la 16 grade, iar ea pentru că avusese multe probleme cu sistemul, nu vroia ca în cazul în care venea vreo asistentă, într-un control pe neașteptate, pentru că făceau și din acestea, să aibă probleme.

Tot ea mi-a spus că fetița era la dietă. La un control periodic, la clasa I, s-a observat că fetiță cântărea cu 1- 2 kg mai mult decât trebuia și i s-a spus că trebuie să slăbească până la greutatea optimă. Dacă n-ar fi intrat la dietă, asistenta socială ar fi aflat pentru că învățătoarea chestionează copiii și apoi informează sistemul social care îi face raport părintelui. Ea a avut astfel de probleme și nu vroia să-și mai facă altele.

E.G.: Ați auzit și de cazuri în care statul ia copiii din familii?

T.S.: Da, la acea vreme, știam două cazuri mediatizate în presa românească, care se întâmplaseră în Norvegia și Suedia, însă toate aceste țări scandinave au legislație similară. Impresia mea de atunci era că părinții sunt vinovați flagrant și că au bătut copiii, i-au trimis la cerșit, i-au ținut în condiții necorespunzătoare de hrană și igienă și tot felul de motive de genul. Însă, când mi s-a întâmplat mie, în special, după ce am primit cel de-al doilea raport, am realizat că situația se poate usor complica din nimicuri. Am simțit că ceea ce li s-a întâmplat acelor familii mi se poate întâmpla și mie și nu puteam trăi cu acest gând.

copii_familie

Comments 8

  1. Livia 22 ianuarie 2016
  2. Julia 25 ianuarie 2016
  3. lidia_botos 2 februarie 2016
  4. Doru Dinica 2 februarie 2016
  5. obeth 3 februarie 2016
  6. M 30 iulie 2016
  7. Liviu 1 august 2016
  8. Vizitator 1 septembrie 2016

Leave a Reply

error: Protejat. Poți spune altora prin share pe facebook !!